hernacovaTinerețea pare un concept la fel de relativ ca fericirea. Mai puțin relativ totuși decât iubirea.
Între dansat Tudor Gheorghe pe plajă în Vamă și colivă cu miros de cocos (același miros de cocos al despărțirii noastre. Știu, nu știi că despărțirea noastră miroase a cocos. Cred că te poziționezi mai bine ca mine. Eu încă mai cred “ce frumoasă despărțire ar fi fost dacă ai fi fost și tu.” ) nu e decât o clipă.
Ca între fetița de clasa a 10-a care visa cu ochii deschiși la iubiri până la capătul lumii și stelelor și femeia de 30 de ani care știe că lumea se poate termina în mai puțin de 5 minute (atât durează să spui: “it’s no coming back” ), iar stelele cad și se fac țăndări în aceleași 5 minute (atât durează să urli surd și silențios: “hey, that’s no way to say goodbye”).
Alexandrina pe fundal. Și-n suflet. Și-n lacrimile din baia de la etajul 15. Iertări hippioate.
Trec pe lângă restaurantul elegant din Vamă și îi văd pe S. și B. discutând serios despre mâncarea pe care ea nu o pregătește și relația pe care el nu o poate proiecta lângă altcineva. Blestemată memorie feminină a sentimentelor. Le zâmbesc celor doi și imaginii calde de mai care va rămâne aruncată printre fărâmele de stele și mă întorc la starea de august și zâmbetul rece pe care l-am fixat bine pe chipu-mi. Se asortează cu orice haină, orice pereche de pantofi, orice stare, orice task, orice activitate entertaining, orice stare melancolică, orice pereche de cercei, orice toamnă care vine, orice final de an, orice examen de dat, orice amintire invadatoare ca bătălia de pe Somme, orice întrebare care cuprinde deja un răspuns încurajator de tipul: “ești mai bine, nu?”.
Sunt bine. Sunt jale. Sunt extaz și agonie. Sunt Vamă și azil de geriatrie laolaltă.
