hernacovaMă trezesc la ora 3 dimineața. Aprind lumina și, panicată, văd gândacul. Mă privește malițios și știe că îmi este frică. asta în primele zile de la plecarea lui. La un moment dat, eu și gândacul ne combinăm singurătățile. Da, sunt singură. De când? E greu de spus.
Și atunci îmi aduc aminte de bodega dubioasă în care cu un pahar de suc de vișine în față nu înțelegeam ce mi se întâmplă. Sunt în baie, cu rochia aia roz caraghioasă și mă abțin să nu plâng, să nu urlu că nu mi-ai dat niciun bilet de adio, nicio îmbrățișare de adio, niciun sărut de adio, nicio explicație. Aș fi preferat un restaurant fancy si un pahar de prosecco elitist.
Mă întorc la masă, îmi iau în primire reproșurile și regretele, mă sui regulamentar în mașină, îmi spui că oricum gesturile trebuie făcute când există iubire; cu logica mea de fier de tip reducere la absurd conchid că nu mai există iubire, vreau să plâng din nou, mă abțin că doar sunt tipa rațională și în vârstă din povestea asta.
Urmează Damien, plânsul pe covor, nunta, învinovățirea, acceptarea, insomnia, ceaiul de lavandă în exces, ieșirile cu diverse cupluri statornice, tristețea profundă, revolta, incapacitatea de a înțelege. Îi spun toate acestea gândacului. Nu pare prea empatic. Îi explic faptul că bolul cu inimioare nu mai poate fi regăsit în dulap dimineața, pentru că e prea dureros.
E 4.30. E plecat. E suferință.
Sună ceasul. Îmi iau panatalonii turcoaz. Nu înainte de a-mi aminti de o noapte albă la Elias când acești pantaloni turcoaz asistau la o veritabilă lecție umană de iubire. Dispărută în mai puțin de un an. Ca sentimentele de tip umbrelă. Ca șosetele roz de la Hernacova. Ca toate cuvintele frumoase, zâmbetele galeșe de dimineață. Da, ele dispăruseră de ceva vreme. Ceea ce îmi aduce aminte de bunica în lumea ei patriarhală de sat: “Un țigan e mai bun decât un bărbat care nu mă mai iubește.” Ea a fost puternică. În absența pantofilor Musette și întâlnirii despre obiective specifice.
Dependență. Combinată cu speranță deșartă à la Sînziana. Nici nu pot nimic să-ți spun, “pe curând sau rămas bun.”. După cinci mesaje disperate am înțeles că rămas bun. În pragmatismul meu trebuie să recunosc: nu m-a iubit, nu mi-a spus-o, nu mai contează.
Și totuși. există blestem. există repetiții de despărțire. există fraze halucinante care se învârt ca un carusel în mintea mea: vom găsi pe altcineva. Cine căuta? vom străluci. like a fucking ring de la Teilor. ironically, love. voi învăța să strâng în brațe. eram un excelent material didactic.
Îmi opresc această efervescență de gânduri pentru a intra în librăria cinic vecină. acum 2 ani picam cel mai dorit examen din viața mea și plângeam printre cărți. ea îți sărea de gât, iar tu mă urmăreai atunci cu privirea. și cu drag. Înghit în sec, văd cartea nouă despre Regina Maria și mă întreb stupid dacă mi-o vei trimite de Crăciun sau ruptura aceasta adâncă precum o incizie de bisturiu nu îmi permite să mă calific pe lista de cunoștințe.
Nu trebuie să te întreb ce faci. Sunt actualizată periodic mai ceva ca indexarea indicelui de inflație.
Ajung acasă. Gândacul de tip kafkian mă așteaptă. alături de tristețea mea particulară care are o plăcere sadică de a se accentua seara. adorm cu greu printre anxietățile și analizele mele la nivel de milimetru.
Mă trezesc la 3. Mă întreb cum ar fi fost dacă eram perfectă. Gândacul râde șăgalnic de mine.
Wake me up when October ends. și promite-mi că nu totul e risipă și iluzie arsă-n zadar. și el va străluci fericit, iar tu vei fi renunțat la orgolii depresive de tipul “the greatest bastard”.
I’m a supergirl. and supergirls don’t cry. ci fac tranzacții după 2 săptămâni de nesomn și suferință adolescentină. Supergirls merg in meetings și se gândesc îngrozite că Declarația de iubire a devenit caducă. Supergirls trebuie să fie lucide și să dea examene, să înțeleagă și să accepte superficialitatea unor legături care nu pot trece proba timpului și nicio alta, pentru că le lipsește profunzimea de secol 19.
Totul e o încercare. Un joc. Nici măcar a sentimentelor à la Sebastian. Un nimic urcat la statutul de Dasein de o fetiță care a citit Heidegger, dar care încă nu știe să facă o friptură sau să laude un bărbat. Am devenit, cu siguranță, o specialistă în pierderi și absențe. Dar am încredere în el: va veni și acea persoană pentru care voi străluci mai ceva ca Rihana. dulce autoironie, rafinată timp de 26 de ani.
Și totuși e groaznică urgia, dar e dumnezeiască. Metamorfoză?
