hernacovaWhen do you know when to let go? You don’t actually know, you assume. Dar aceste prezumții relative pot fi răsturnate ușor: duci cutii în pod, le readuci, le ștergi de praf; mai grav, le redeschizi. Te trezești într-o zi cu mirosul de madlenă impregnat în tot țesutul trupului tău și știi că acea zi va fi dedicată trecutului. La un moment dat, simulezi mirosul de madlenă pentru că dependența a fost deja creată.
Trebuie să se știe că și iubirea are riscurile ei. Primul mare risc e caracterul ei bilateral. Din această simbioză sentimentală nu poți retrage partea care teoretic ți se cuvine, nu poți rescrie, recorecta, îmbunătăți, întregi, cosmetiza, imagina, suplini, opri cursul firesc. E posibil chiar să nu-ți revii niciodată, să stai fixat într-un mod perpetuu într-o sală de așteptare a unei gări din perioada interbelică, iar în fața ta să se perinde haotic: sentimente vechi (de care bineînțeles ai uitat, negându-le cu brutalitate dreptul la existență), Marele Sentiment, iluzia înlocuirii Marelui Sentiment. Acest mix sentimental are totuși o existență independentă de a ta de care te vei detașa într-un moment de luciditate. Și totuși versul “I love you like the stars above, I love you till I die” își menține actualitatea.
Al doilea mare risc e lipsa unui final. În materie de iubire nu se trage niciodată cortina. Trebuie doar să conștientizezi că vei spune din nou obsesiv: “hey, Juliet, it’s Romeo” și vei substitui răni sentimentale, vei plăti pentru fericiri vechi, vei număra zile, vei păstra dragosti în taină, îți va fi din nou teamă și emoție, tricourile și eșarfele tale vor fi deja purtate de altcineva, absolut din greșeală. Dar până atunci speri, fugi după imagini obsedante care sunt pe punctul de a se stinge, încerci să-ți reamintești fine detalii, suferi crunt, asculți aceeași melodie de trei zile, îți cari trupul care a devenit deodată inert, devii și mai socially awkward, îți pui întrebări retorice deși știi că sunt retorice, te apuci sau reapuci de fumat, scrii cu frenezie pe hârtii, scrisori, pe bloguri, mesaje, offline-uri, versuri, alergi după mașini, îți construiești scenarii de evadare, te pregătești mental pentru Marea Decizie care va înlătura Marele Sentiment, ai planuri de răzbunare, îți reamintești subit că tu ești cel ce iubește și deci…
Uiți un singur lucru: sufletul știe chimie! Din momentul în care povestea s-a încheiat, toate acestea au fost deja transformate într-o pastă. Cu această pastă, care are o existență autonomă de egoismul existenței tale, trebuie să lipești rănile. Iar dacă mai rămâne, te apuci de pictat pereți. Asta în timp ce aștepți ca o persoană firavă, dar curajoasă, să se cațere pe zid și să-și dea drumul temător, dar inevitabil în existența ta egoistă.
Atunci când ea va fi zăcând leșinată lângă tine, tu îți vei exercita cu delicatețe dreptul de a fi un Romeo cu suficient de multe cunoștințe medicale. Îți vei da seama așadar că ea are puls, iar tu nu trebuie să te sinucizi!
