hernacovaNu e un demers filozofic. E doar o confesiune. Doamna dirigintă a subliniat două lucruri esențiale în marea de lucruri învățate la nivel de 18 ani:
- bărbații sunt răi, foarte răi, extrem de răi, groaznici;
- omul e singurul animal ce-și poate face sieși rău.
Voi insista asupra celei de-a doua chestiuni. Îmi fac zilnic rău și a ajuns să mă bucure acest lucru. Imaginația mea, conștientul, subconștientul și inconștientul meu contribuie cu delicatețe la tristețea mea particulară. Nu e un lucru nou faptul că nu mă plac: fizic, intelectual, emoționalo-afectiv. Cum se poate trăi așa e o întrebare firească, dar banală. Simplu: într-un conflict perpetuu începând de la ora 6 a.m. până la 12 p.m. și chiar și după ad infinitum. Nu acționez bine, nu spun lucrurile potrivite, nici măcar nu râd frumos. Clar, gesticulez prea mult, iar la secțiunea delir… la secțiunea delir sunt delirantă!
Mi se pare că depun o muncă sisifică. De aceea, e fără rezultat, iar tristețea mea fără margini. De fapt, fac lucruri normale într-un mod prost, ineficace, inutil, aberant. Căderile sunt atât de dese încât am uitat cum arătau momentele de glorie personală, puerile, bineînțeles.
O feministă convinsă spunea într-o carte proastă că taina vieții este să dăinuiești. Unde? În moarte, mentalul colectiv sau ca rămășiță atavică? În egoismul meu, aș vrea să știu că va suferi cineva după dispariția mea sau se va mișca măcar o placă tectonică. Am greșit spațiul, timpul, până și neantul meu e pe o cale greșită. Unde sunt câmpurile aurii la care teoretic aș putea să mă întorc? S-au ofilit sau mai bine zis au fost derizoriu de donquijotești. Nu ai la ce să te întorci și nici prea multe căi ale labirintului construite. Ariadna dragă, ți-ar fi cam greu să mă salvezi! Mă macină incertitudinea ce gravitează în jurul vieții mele într-un mod de care însuși Galileo Galilei ar fi surprins.
Îmi fac griji pentru mine, contextul macroeconomic și social în care mă desfășor, zbaterile celorlalți pentru mine, de dragul meu, sperând în mine.
Nu mai cred nici în puterea mea de a mă recicla, reinventarea fiind posibilă doar pentru persoane artistice, talentate, cu sclipire de geniu, consecvente în acțiunile și principiile lor. Nu e o vorba despre o deprimare în sensul clasic: motiv, efecte, conexiune între cele două. Capacitatea mea de a mă entuziasma și de a-mi dori chestiuni a dispărut. Cam la fel de repede ca talentul meu înnăscut de a-mi asuma penibilul, finititudinea și neștiința. Mă izbește realitatea ca un vânt rece de iarnă. Te ustură, nu-ți dă voie să respiri, te lasă totuși să trăiești. Emoțional sunt la secțiunea increat. Nu m-am născut încă întru iubire. Momentan, nici nu m-ar ajuta. E ciudat cum aceste concluzii sunt puse pe hârtie în timpul unui curs despre marea teritorială. Cum poți împărți un ocean? Cam la fel de greu ca împărțirea nefericirii. Pentru ocean există niște principii. Pentru nefericire nici un cod în materie. Un cod al bunului-simț ne-ar spune că totuși tristețea ar putea fi stopată, pentru că teoretic cel puțin ar trebui să mai faci și bine. Măcar o dată la o eră. Succesul altora e opozabil erga omnes, ceea ce transformă nefericirea într-un lucru de-a dreptul insuportabil.
Speranța? Există și perioade când cooperezi mai bine cu toate cele expuse anterior, când neonul din amfiteatrul 1 nu te mai sâcâie într-un mod prejudiciabil, iar tu îți zici că dacă alergi după fericire e de ajuns. Dar există și un moment ca acesta când îți dai seama că exploatările sufletești sunt fără sens și tu alergi ca nebuna fără a fi cu adevărat sportivă. Aștepți zorile. Mâine te vei putea minți din nou cu grație și nerușinare că totul e absolut minunat!
