Pauză.

Am să scriu într-o zi versurile de la melodia “You could have bought me with a coffee”! Mi-e dificil să scriu după ce evenimentele fuseră deja consumate. I don’t quite know how to say how I feel. E dificil de definit acest melange sufletesc. Tai, ciopârțesc, rescriu. Dacă ar fi așa și în viața reală… Well, Radu a zis o chestie interesantă cândva despre mine: în viziunea lui aș vrea să trăiesc într-un film aiuristic, hippiot, complet ciudat, fără sens și lista ar putea continua ad infinitum.

Da, mi-ar plăcea. Dar, din nefericire, chestiunile reale se desfășoară puțin pe alte planuri: în primul rând, planul realității care presupune mers de mână prin parcuri, fotografii drăgălașe la care tu zâmbești fin, iar el îți răspunde cu multă căldură. Unde e planul metafizic? Unde e iubirea descrisă de Platon sau Stănescu? Când vine momentul în care simți că mâna ta iubește și începi să te lovești de lucruri prin casă? Seara, înainte de a adormi, când simți că nu mai poți respira normal gândindu-te la ființa dragă care ți s-a impregnat pe țesutul trupului tău și care ocupă acum o parte semnificativă din creierul, sufletul, inima, stomacul tău. Atunci când, având capul în pernă și încercând să-ți încadrezi zâmbetul (din păcate, fără succes), iei telefonul și-i scrii: iubita mea Sputnik, când sunt în preajma ta mă simt intergalactic!

Mă descurc destul de bine la etapa a doua. Sunt incurabilă la prima. Aș sări toate zidurile ce mă înconjoară, aș exersa săritul în cap, deși mi-e frică de înălțimi, aș evada. Nu apuc să dobândesc doza de curaj necesară că mă trezesc prietena cea mai bună, confidenta, ușor ciudata, sufletul discuției, a treia persoană.

Sunt, într-adevăr, foarte tânără, prea tânără.

Aș fi împăcată cu situația de the freakin’ best friend dacă nu aș avea acest suflet atât de bine stratificat, închegat, cu existență autonomă și de-a dreptul îndărătnică. Se încăpățânează dragul de el să creadă în ramificațiile, întinderile lui, conexiunile lui, modurile lui originale de manifestare.

Și atunci, totul a fost în mintea mea? Da, am devenit neverosimilă. The dice were loaded from the start: nu ai putut să-l convingi pe Cupidon să-l săgete. Poate Cupidon știe mai bine. Sau poate data viitoare ar trebui să gândesc mai puțin în perspectivă și din pluriperspectivism. Poate e un dat să mă agăț în van și un construit să sufăr după. Poate așa au apărut operele de artă, simplele jurnale, marile cugetări.

Aș exagera dacă aș spune că sunt îndrăgostită, ar fi prea puțin dacă aș spune că a fost doar o fază, aș minți dacă aș spune că nu-mi pasă, aș brava dacă aș spune că am să mă postez în fața destinului. Atât de complicat.

Și totuși momentele de sinceritate, acea sinceritate tulburătoare, au rolul lor: ți-a zguduit puțin universul. N-a fost cutremurul din Japonia, dar s-au deplasat câteva plăci tectonice sufletești. Până la urmă, trebuie să vezi ce faci din tine în urma tuturor acestor modificări. Te rearanjezi, te pregătești pentru o nouă mișcare seismică. La un moment dat, vrei să te regăsești. E incontrolabil mecanismul sufletesc. Sau, dacă există instrucțiuni, eu nu le dețin și nici nu-mi doresc acest lucru.

Îmi place să fiu broken, să am impresia că mă repar cu 1 octombrie 2010, să ajung în 2011 și să mă găsesc în același loc: emotionally unavailable sau, cum ar spune unii, “nu creezi posibilitatea ca larvele să devină fluturi”.
Dragul meu, cred că erau deja omizi, dar în amalgamul de insecte le-am confundat. Am să le las în fața ușii tale, poate știi tu ce să faci cu ele. Eu nu am nicio idee. Nu știu cum arată fluturii, deși mi se repetă obsesiv: you have loved enough! Paradoxal.

P.S. A bitter song – Butterfly Boucher.