hernacovaPrivește cerul. Dicton modern pe betoane. Printre care nu se vede Cerul.
Cerul, asemenea sufletului, trebuie privit secvențial. Întrucât întrebările iscate de acest exercițiu exotic nu-mi dau pace. Câte feluri de albastru există? De ce a fost inventată finititudinea? Valurile de nori se succed, nuanțele se întrepătrund. Ca feliile de suflet. Cam ca ploaia de vară provenind din lacrimile mele din parcul care nu era a Rozelor, ci mai degrabă a suspinelor. Ca ușa închisă și deschisă a muzeului de artă și cea interzisă a stării mele sufletești.
Trecerea sufletului prin trupurile vârstelor ne transformă în niște ființe neveridice și neegale cu sine. False prin comparație cu bondarul care repetă cu tact actul polenizării de mii de ani sau cu furnica – ființa delicată ce construiește asiduu mușuroaie de la nașterile sale încoace.
Noi ne exfoliem sufletește încercând să păstrăm esențialul, să deschidem uși închise demult, să forțăm intrări, să imaginăm ieșiri.
Toate acestea în timp ce privim cerul/Cerul. Care zâmbește jucăuș, pentru că nu ne poate promite nimic din ce nu a fost inventat dintru început.
Privește Cerul. Întoarce camera. Fă un selfie sufletului. Agață-l în șiragul format. Ia aminte la furnică. Observă bondarul.
