Diadă

Doamna din faţa mea mai are 6 luni de trăit în absenţa unui transplant. Şi aşteaptă. Iar aşteptarea în România presupune un periplu între saloanele neîncăpătoare ale spitalului, prieteni locuind în capitală şi simple acquaintances ca mine care nu ştiu mai nimic despre destinul ei.

Mă întorceam dintr-un weekend profesional intens şi tot ce îmi doream pentru respectiva seară de duminică era un duş, când am primit telefonul ei. Nu avea unde merge, iar prima întrebare care s-a cuibărit în mintea mea a fost: cât de greu e să faci binele? În paradigma aceasta egoistă în care jonglăm doar cu eu şi ego, nevoi crescânde ale noastre, aşteptările şi sentimentele noastre.

A urcat cu greu scările şi mi-a pus cea mai sinceră întrebare posibilă: ֦ce faceţi cu atâta singurătate?” M-am fâstâcit, căci nici eu nu ştiu cum să o mai comprim, driblez, ascunde sau forţa. Prietenia intimă dintre noi nu îmi permite să o bruschez.

Conversaţia evoluează brusc de la numărul mic de donatori în România la medici – trimişi ai lui Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi care aleargă din sală în sală de operaţii. Buimăcit, la rândul Lui, de atâţia oameni suferinzi şi atâtea boli crunte. Sunt profund surprinsă de uşurinţa şi fluiditatea vorbirii. Ca şi cum nu am şti gravitatea situaţiei, iminenţa morţii, firul subţire de fiinţare de care atârnă tot, hazardul, ferocitatea aşteptării.

Vorbim de personalitatea diferită a soţului, de perenitatea sentimentelor actuale sau de abordarea defectuoasă a destinului de către generaţiile care vin. Ascultând-o, îmi trec prin minte momente cu adevărat relevante: zâmbetele sincere din weekend-ul precedent, cartea primită într-un plic instituţional, pantofii turcoaz, cerceii veneţieni, forstiţia înflorită din spatele blocului, iubirea explodând în piept, alergatul prin pădure. Praful de stele pe care îl întinzi şi îl absorbi prin toţi porii tăi de fiinţă vie.

Moartea bântuie această conversaţie, dar nu este lăsată să se aşeze la masă sau în gând – şi asta nu pentru a face lucruri măreţe precum cercetare ştiinţifică, scrierea unui roman deschizător de drumuri, ci pentru a trăi. Simplu şi concret. Pentru a mânca altceva în afară de legume fierte, pentru a sta la tine acasă, şi nu în apartamentul unei tinere exotice şi amabile care refuză spleen-ul cotidian, pentru a merge a mia oară la serviciu, pentru o porţie de plictis în faţa televizorului, pentru a face shopping online sau greşeli zilnice.

În faţa mea viaţa este pulsatilă şi ia forma maternităţii prietenei mele din liceu. Calculăm lunile până când o fetiţă îşi va face apariţia în lume. În lumea noastră vie şi care conţine ameninţări de tristeţi.

În mai puţin de 24 de ore am simţit fior de viaţă împletindu-se cu fior de moarte. Un cockail şoc. Recomandabil în doze mici, din când în când, pentru a aşeza gesturile şi stările la locul lor. Efemer.