hernacovaDe trei ore mă uit la adresa de e-mail. Cu o senzaţie acută şi îngrozitor de puternică de gol. Un gol fizic. Începând din stomac şi întinzându-se în toate organele. Şi-n limfă. Şi-n sânge. Aşa cum descriu poeţii din vremuri antice acest sentiment.
Uitasem. Cum se simt fluturii. Furnicăturile. Zâmbetele înfundate în pernă. Sau neputinţa lui Kate Winslet când Leo murea pe uşă, lângă un Titanic scufundat.
Dragă destinule, te rog să nu mă mai înveţi lecţii teoretice despre iubire şi exerciţii imaginare despre cum voi manageria ferme în Germania sau voi creşte copii cu numele Noroc.
Dragă destinule, pot duce un miracol numit iubire. Pot citi povestiri de Poe, pot oferi mai mult de 50% din fiinţa mea, pot rupe fiinţa mea în două, pot încerca să mă curăţ de cinism şi să mă cufund în încredere oarbă.
Da, dragostea e marele miracol. Mai mare decât existenţa pieţelor financiare sau corporatismul cosmopolit al unor vieţi măreţe.
Da, par lovită de un meteorit. Nu mă pot mişca şi nu pot gândi. Logic, raţional, cartezian. Aşa cum mă chinui de la 14 ani încoace. Aş fugi, aş rupe bariere, aş dărâma ziduri (de Berlin sau chinezeşti), aş asculta Ed Sheeran deşi nu-mi place, aş desface acest construct artificial ce am devenit în bucăţile sale sensibile, le-aş expune la sentimentul astringent şi aş urmări, ludic, tot ceea ce se întâmplă.
Sunt o Julieta modernă. Nu mai cred, de cel puţin 10 ani, într-o dragoste care te plouă acid. Şi care a decis că non-trăitul e alternativa safe care nu te expune vreunui risc operaţional sau, şi mai rău, unul sistemic.
10 ani de la terminarea liceului. Nimic nu s-a schimbat de la discuţiile despre sens din faţa blocului de pe Mărăşeşti. Nişte sens s-a mai construit între timp. Penru a fi dărâmat într-o secundă. De o îmbrăţişare. Cât o criză mondială.
