hernacovaMi-am început al 30-lea an de existenţă adolescentin. Ca şi cum înţelepciunea, câştigată cu lacrimi pe alocuri, s-ar fi înghesuit ironic într-o cană picturală de ceai Tabieturi.
Zvârcolirile de ֦17 ani infinit” au rolul de a-mi arăta că sunt, şocant şi esenţial, egală cu mine. Şi că apetitul meu la risc a rămas direct proporţional cu stările sufleteşti. Chiar dacă, între timp, mi-am construit, cel puţin, vreo două linii de apărare. Iar doamna Raţiune, cel mai înfricoşător audit, veghează constant.
Aş fi putut începe anul cu o serie de rezoluţii. Mâzgâlind dorinţe vechi, inventând dorinţe noi, copiind bileţele vechi, tehnoredactând misive noi. Aş fi putut trimite porumbei călători sau mesaje inadecvate. Dar e ceva ce am mai făcut, iar de la o vreme/vârstă, devine plictisitor.
Aşa că m-am gândit să încep anul cu o inventariere a riscurilor la care mă şi sunt expun/expusă. Scopul acestei hermeneutici sentimentalo-prudenţiale este de a cuantifica toleranţa mea la risc şi a decide cu privire la strategia de fiinţare aferentă anului 2020. Riscul operaţional major pentru o literaturizantă ascunsă este paseismul. Inventarierea timpului pierdut proustian, firelor de păr căzute, stărilor consumate, nopţilor nedormite, gândurilor şi ideilor pierdute, cuvintelor nespuse sau spuse în exces. Antidot: un amestec de mindfulness cu o porţie de carpe diem şi câţiva stropi de memento mori. Pentru a mă fixa în acest ianuarie, în această vârstă şi expectanţele ei.
Riscul de conformitate scade substanţial după 25. Nu mai apar în pijamale în mijlocul petrecerilor sau de 1 ianuarie, nu mai dansez până la capătul dragostei, temperez replicile maliţioase şi surâsurile cu subînţeles – atât de utilizate în materie de clişee sau poveşti. Sunt corespunzătoare, consecventă, conformă, mult mai puţin aiuritoare spre deloc. Explicaţia e simplă – am setat praguri de risc adecvate pentru fiecare situaţie socială sau psihologică, iar limitele de risc pot fi aburite doar de whisky.
La 30 începi să înţelegi mai bine şi riscul de piaţă, mediul, oxidarea cronologică, solitudinea şi însingurarea autoimpuse, concurenţa şi parteneriatele întru fericire.
Pare că mă zbat într-o cultură prudentă, robustă şi de-a dreptul sănătoasă a riscurilor existenţiale. Unde trăirea cu profit nu-şi prea mai găseşte locul. Aşa că strategia mea e să-mi fixez capacitatea de risc la un nivel mediu. Aşteptând criză, recesiune, depresiune, inflaţie şi deflaţie de destin.
