hernacovaAm criza vârstei de 30 cu 7 zile și 8 ore înainte de 30. Un copil precoce, întins pe podeaua din apartamentul fratelui unde m-am carantinat. De frica inaniției sau a pierderii unei lucidități regăsite cu greu. De frică. Am comprimat distanțarea și viața. Viața mea este un raft de pijamale colorate. Iar distanțarea este o apropiere forțată.
Eram pregătită pentru această criză istorică. Am citit Ciuma, Decameronul, Minunata lume nouă, o serie de cărți de istorie, colecții întregi despre crize și declin. Știam că vom ieși altfel. Cu un înveliș minunat nou. Cu vreo două felii sufletești diferite. 2 luni mai târziu monsieur Houellebecq îmi zice provocator că vom rămâne la fel. Zguduindu-mă existențial. DISTANȚARE de tot ce aș fi putut deveni sau era să fie.
În 3 luni de izolare aș fi putut repara existența-mi afară. Îmi găseam dragostea vieții, deveneam cea mai bună versiune a mea, înlocuiam versiunea beta cu premium, salvam lumea, un animal pe cale de dispariție sau, cel puțin, un prânz dubios sau o conversație ratată. În ce va fi fiind anticamera antifonată a bătrâneții mele.
Tot ce pot face acum, în aceeași sufragerie a depărtării, e să răscolesc trecutul pe toate părțile pentru a descoperi unde am pierdut firul Ariadnei sau liniaritatea de destin. DISTANȚARE de trecut. La ce ar mai ajuta descâlcirea conversației dintr-a zecea de pe Mărășești, într-o noapte de vară genială? Băiatul acela înțelegea măcar epocile istorice. Ar fi ajutat în pandemie. Ar fi ajutat dacă m-aș fi îndrăgostit.
Sunt întinsă pe covorul care îmi știe pașii, tremuratul, zvâcnirile, neliniștile, mersul înapoi și înainte. Îmi văd existența pe un cer imaginat (r). Zâmbesc șăgalnic într-o încercare de DISTANȚARE de prezent. Prezent îngurgitat cu forța dimineața, la prânz și seara. Și iz de ordonanță militară. Melancolic mă îmbrac cu drept administrativ și constituțional. Mai recomand o carte, mai ascultă temător un Damien, mai dansez la o petrecere online. Ce concept ciudat – distanțarea socială. Sfărâmată de un ecran în care alți oameni dansează. Singuri, ai fi zis în 1900. Alături de alter ego-ul media, în 2020. Sînziana de radio s-a împăcat cu Sînziana de televizor. Și dansează ostentiv în fața Sînzianei facebook. În timp ce Sînziana instagram își schimbă cu nerușinare story-ul în fața tuturor.
Închid telefonul. Unde un el cu ex-potențial de El îmi explică în mod confuz cum are loc o înmormântare online sau cum a rupt o ușă din iubire. (nu iubirea mea, nu pentru iubirea mea, nu din iubirea mea). Mă trece un fior. Același fior care mă vizitează constant când, rațional, încerc să cuprind fragilitatea existenței noastre pământești. Adică de la debutul carantinei, izolării, pandemiei. Nu s-a inventat antiviral pentru virusul îndoielii care se multiplică nebunitor. Fiorul acesta e ca o coadă sau aripă lipsă, pierdută cândva în șirul evoluției darwiniene. Care nu avea loc să înflorească. Printre cafele, mers la birou, apropiindu-ne, mimând apropierea îndepărtată, la terasă sau în pat, noaptea târziu. Căram fiorul la birou și în oraș, îl ștergeam de praf, îl diluam cu rutină, îl tratam cu paracetamol de plictis. Mai zvâcnea la o DEPĂRTARE de ceva iubit, se mai trezea la un dor, dar era docil. Se cronicizase. Asta după o imunizare de turmă la efemeride și memento mori.
Am criza vârstei de 30 cu 7 zile și 6 ore înainte. Existența mi s-a devoalat cu al său plan D deja. Proiectele de viață măruntă, dar consecventă sunt la ani lumină distanță în mai 2020. Cum să aduni depărtările? Mă ridic trepidată de pe covor. Îmi aduc aminte de vorbele filozofului. Dintr-o DEPĂRTARE de suflet sau de dendrită. Orice închidere deschide. O lume, o stare, o etapă de viață, un crâmpei de înțelepciune, un suflet, un trecut, o poveste. Fiorul.
