hernacovaCriza sanitară a provocat o criză de umanitate. De parcă ar exista criză a corpului care să nu antreneze și o criză de spirit. „căci ce este inima dacă nu un resort; și nervii, dacă nu niște fire, iar articulațiile niște roți care pun în mișcare corpul?”
Prima dilemă: ce este omul? „măsura tuturor lucrurilor” sau „un biped fără pene”? Ce facem, însă, cu pielea? Căci „limbajul este o piele”. Și să fim înțeleși – nu am vrea să aflăm consecințele deconstructivismului.
A doua întrebare pe ordinea de zi – cât de mult ne mișcă dezastrele? „toate sunt una”, ar spune unii. Alții ar contracara cu un împăciuitor „totul e flux”. Și mergem alene cu barca pe râul destinului.
Bun, atunci de câtă cunoaștere și analiză este nevoie în acest drum? Te bucuri de cunoașterea înnăscută sau o arzi empiric și colecționezi experiențe cu frenezie? În același timp în care strigi socratic „o viață neanalizată nu merită trăită?” Poate realitatea nu e, totuși, palpabilă, iar lumea în sine incognoscibilă în ciuda progresului strălucitor ca un diamant strălucitor.
Care sunt limitele lumii tale? Sunt cumva „limitele propriului câmp vizual?” sau pendulezi între lumea experienței, percepută de corpul tău și lumea așa cum este ea? Asta în timp ce bei un ceai de mușețel și, în calmul ce te inundă precum un ocean, gândești că „totul e cât se poate de bine în cea mai bună dintre toate lumile posibile”?
Tresari, pentru că ți-ai uitat pastila de solipsism. „Eu sunt eu și circumstanțele mele. ”, îți zici. Atenuante. Agravante. Mai rar, neutre.
Fix în acest punct dilema se hiperbolizează. Cum poți să accezi desăvârșirea, cunoașterea superioară? Prin iubire fără speranță? Prin suferință? Miroase profund a săpun și a retorism. Întrebări cu multiple variante de răspuns și/sau fără răspuns. Parfumate. Colorate. Fumate. Deșănțate. Minunate.
