hernacovaVisez la Paul Klee. Nu, nu pictorul avangardist, ci ibovnicul meu pandemic – medic rezident ATI. Nu, el nu știe că mă iubește. Încă.
Ce am mai făcut? M-am îmbrăcat în pijamale festive, m-am speriat de cât de fragilă e toată construcția umană, am investit un rezervor nesecat de iubire într-un lagotto, am început cărțile începute în 2020, am încheiat proiectele neîncheiate și stările neconsumate din lipsă de spațiu și timp.
Oficial, am renunțat la dramă. Cui îi mai trebuie niște dramatism cehovian al unei femei balzaciene de 30? Nu, nu discutăm vârste. Nici măcar cântecul lor. În această vineri de ianuarie ar fi un Bowie amestecat cu Patti Smith. Pentru gender proportionality.
M-am lăsat și de momente veritabile. În lipsa unui standard e greu de precizat ce parte a zilei e diafană sau ce dendrită mai este capabilă de a trimite vreun impuls. Axonii par adormiți, dopamina în concediu, iar serotonina s-a pensionat anticipat. Cică nu-și mai găsea utilitatea într-o lume la fel. Golită de conținut sufletesc, mai forțez o plimbare în ploaie sau o aruncare în nostalgie similară cu aruncarea în valuri a lui Șeicaru.
Resuscitarea e scurtă. Concretețea strictă a zilelor încătușate în propriile neputințe nu mă lasă să alerg după Pandora și a sa cutie. Dar dacă aș lăsa imaginația dezlănțuită ca lumea lui Hardy? Să urle ea ca Neruda aș mânca întreg pământul, aș bea întreaga mare. Și poate, din urmă, prezența mea lumească și suavă să se apropie și ea temător de ce ar mai putea trăi. Din rămășițele unei zile sau ale unei lumi imaginare dezlănțuite departe. Împreună cu Paul Klee, biensur.
