hernacovaAcela ″care nu mai e în stare să trăiască muzica atât de complexă a plăcerilor terestre și își vinde sufletul pentru un singur sunet care, tot mai intens, devine strigăt și apoi moarte.”
Mă tot gândesc la strigătul care a tot strigat toamna aceasta, anul acesta și care a devenit urlet ce a tocit tot. Ce am făcut când strigătul striga cu disperare? Am mimat ceva trăire, am alergat, am planificat, am repetat gesturi repetitive. M-am agățat de o ″cameră doar a ei” și de un loc simbol pentru ultimii 10 ani din viață. De teamă că locul poate însuşi pe nedrept stările, amintirile, cutiile cu viață pulsatilă și tinerețe, efervescență cinică de odinioară. Momentele de glorie și de negură, serile pe covor sau pe lună.
Dintr-o dorință de a criogena momentul, de a opri trecerea toamnei trecute. Îmbrăcată într-o rochie de latex. Elastică precum neputința.
