Ca ultimul volum dintr-o colecție dorită. Ca ultimul episod dintr-o serie fulminantă. Ca un ultim gest de iubire dintr-o mare separare. Ca etajul 4 din opera lui Eshkol Nevo. Ca ultimul album al lui Cohen. Ca un ultim gest tandru înainte de o plecare.
Cercul se închide. Această geometrie a geometriilor. Formă perfectă care arată cu răutate cât de imperfecte au fost părțile și etapele. Sau că „iubirea e toată doar temeri.”
Raza cercului este direct proporțională cu „durerea mai mult simțită decât istorisită.” Durere surdă de adult. Durere fizică de adult ce se vrea copil.
Rotund perfect. Dar gol. La fel de gol ca acel ce nu vei mai fi sau ai fi putut fi. La fel de gol ca o poveste rescrisă cu ultimele resturi de imaginație și șampanie. Spuma geometriei este atât de fadă. Nimic nu se mai poate face după ce se închide cercul. Ai mai dansa un arc de cerc, ai mai jongla o circumferință, ai mai fenta o intrare, ai mai ciobi un colț. Nu mai e nimic de zis. Nu mai e nimic de făcut, gândit sau suferit. Într-o lume de singurătăți concentrice. A locui sub tirania cercului e a ști în orice moment că lucrurile și gesturile sunt fără importanță, la fel sau chiar banale și penibile.
Certitudinile de tip cerc intră în coliziune cu destinul meu de figură geometrică neregulată. Care deschide povești închise definitiv. Pentru a le încheia pentru totdeauna. Care resuscitează simțiri agonice. Uitând că o scurtă zvâcnite vezuviană te trântește existențial. Dar cât de mișto este să dansezi cu mișcări geometrice printre resturi de lavă și cercuri frânte.