hernacovaAm trăit prinsă între o întrebare (de ce nu te schimbi fundamental?) și o constatare (nu știi să-ți trăiești viața). Ambele aparținând celorlalți. Un celălalt plin de certitudini legate de cât, cum și de ce am trăit.
Uneori ar fi mai simplu să dai viața cu împrumut și să o primești înapoi trăită. Fără cusur, fără dobândă, fără greșeli, fără excese, fără sare, zahăr sau grăsimi. Dar nu vrea nimeni clipe uzate, leziuni infiltrate, sentimente tocite sau greșeli neasumate.
În acest joc bizar de destin rămâi tu cu ea și felul propriu de a o consuma. Ea te acceptă așa cum plopul acceptă vâscul în această delicată relație de semiparazitism. Cu zvâcniri ca acestea în care îți arată că nimic nu e cum ai plănuit, învățat sau acceptat. Că totul e efemer și se poate evapora în câteva secunde – cât durează un leșin, o pierdere de neînlocuit, o palpitație sau un impuls nervos.
Ce toamnă. Ca o rafală. Ca o izbitură. Gata să se împrăștie în orice colț stingher de suflet rămas necercetat în ultimele secunde ale ultimului minut din ultima oră.
Tahicardie existențială. Cu miros de lavandă.
