hernacovasau să iubesc astfel încât să simtă și venele periferice. și stomacul, și inima, și creierul. încă nu știu care este raportul ideal dintre ceea ce ni se dă, ceea ce ni se ia și ceea ce construim. încă nu știu ce să fac atunci când vine Nick Cave în playlist. sau cum să mă raportez la ce ar fi putut fi povestea mea. încă nu știu ce și cum aș schimba la ființa mea. astfel încât să bifeze, să cadreze, să mulțumească sau să devină rectilinie, în parametri, similară cu restul sau cu tot ce se poartă. încă nu știu ce e fericirea sau dacă e ceva. încă nu știu de ce scriu uneori și de ce nu scriu de cele mai multe ori. când viața se trezește și se culcă la aceeași oră, când „fiecare ființă tinde cu toată puterea să-și mențină existența.” și mai sunt acele seri de vară. cu miros de tei și vibe de Eliade. când te dai cu tuș, deși nu habar nu ai cum. când simți fiori prin corp și bucurie, deși nu se cade. când ești jos și euforic în același timp. când viața ta e minunată și ratată laolaltă. când ai vrea să folosești toate expresiile literaturizante învățate să descrii tot ce simți, dar cuvintele rămân blocate în piept. este de nedescris, parțial de netrăit și imposibil de validat din exterior.
încă nu știu să mă dau cu tuș sau să descifrez sensul vieților noastre diferite sau al vieților noastre comparabile. știu, însă, să îl șterg (tușul? sensul?), să acopăr Vezuviul sufletesc și să mă prefac grațios că nu am văzut Pompeiul din urmă. tușul exterior e ca linia aceea moartă de pe aparate. tușul interior tremură, curge, se întinde, acoperă și se lasă acoperit, este șters și reașezat. rezistă. căci este conturul real al unor simțăminte îmbrăcate fancy și filtrate dichisit pe social media. sentimentele noastre de toate zilele înșirate în linie pulsatilă. dar onestă.
