hernacovaCuvintele au tendința să se strângă ca sângele sub un jet puternic de apă rece atunci când te doare. Sau te dor. Sau dor și doare. Dispariția cuvintelor este direct proporțională cu incapacitatea de a determina ce te doare, cât te doare și dacă durerea asta pare să aibă sau nu un sfârșit.
Sunt copleșită de o durere fără nume, fără cauză, fără vină, fără logică și fără finalitate. O durere insignifiantă prin comparație cu marile dureri universale. Prima durere non-dramatică din viața mea. Dar cea mai dureroasă.
Pentru că mă expune ca o oglindă de Versailles. Pentru că este matură și nu-și permite să sară în aer ostentativ. Pentru că stă lipită ca un pansament compresiv a cărui îndepărtare ar multiplica starea. Dezinfectez delicat împrejurimile. Și las trombocitele să coaguleze durerea. O durere adunată doare mai puțin ca una difuză. Îi dau o cauză convențională și o explicație banală.
Durerea e o făptură înaripată. Este titlul unei prea abstracte cărți care nu m-a învățat cum să pudrez cu 3 lacrimi aripi de durere-fluture și să-i dau drumul. Spre alte suflete-zări.
